Confondus

Nichita Stănescu

Confundare

Cine eşti tu, cel care eşti,
şi unde eşti, când nimic nu este?
Născut dintr-un cuvânt îmi duc înţelesul
într-o pustietate divină.

Întreb dacă sunt, dar strigătul
nu se rupe de mine,
şi una cu el rămân, adăugând
deşertului singurătate.

Cu harul vreunei silabe
urnesc din înţepenire, întruna,
golurile sferice în alte goluri
aidoma lor, şi fără de margini.

Fixitatea nefiinţelor mereu o clatin
într-un azi etern cu aură de vid –
mă rog să fii, de mine însumi
mă rog să fii. Arată-te.

*

Continuer la lecture de Confondus

Mon Daïmon s’adressant à moi

Nichita Stănescu

 

Daimonul meu către mine

Vine focul, îmi zise, fii atent vine focul
şi-o să vezi cu ochii pietrele înmuindu-se
şi pe caprele negre de stâncă înecându-se
în moalele stâncii.
Marea, pe dânsa chiar o s-o vezi
suptă de fluviu şi pe acesta
supt de râuri şi pe acestea
supte de izvoare şi pe ele
absorbite de setea unei făpturi alergând.

Continuer la lecture de Mon Daïmon s’adressant à moi

Chant sans réponse

Nichita Stănescu

Cântec fără răspuns

De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,
care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă de vie
în jurul pieptului, în jurul tâmplelor,
mereu fragedă, mereu unduitoare ?

De ce te-oi fi iubind, femeie gingaşă
ca firul de iarbă ce taie în două
luna văratecă, azvârlind-o în ape,
despărţită de ea însăşi
ca doi îndrăgostiţi după îmbrăţişare ?

De ce te-oi fi iubind, ochi melancolic,
soare căprui răsărindu-mi peste umăr
trăgând după el un cer de miresme
cu nouri subţiri, fără umbră ?

Continuer la lecture de Chant sans réponse