Vous

Marin Sorescu

Dumneata

,, Într-o noapte, pe aici, pe la Cişmele,
Unde sunt casele mai rărişoare, din cauza stafiilor,
Care se zice că s-ar fi arătând pe-acolo,
Şi oamenii s-au sfiit să pună case, ca să aibă stafiile loc,
Lărgime, să treacă-n deal, în vale, libere,
Se întâlneşte Grigore al lui Tăgărâlă cu unul care cam sclipea de departe,
Aşa ca putregaiul.

,,Bună seara. » Ăla nu-i răspunde. ,,N-o fi auzit », se gândeşte
Grigore, ,,Bună seara », zice iar.

,,Bună seara », îngână celălalt, parcă ar fi avut ţărână-n gură şi-i stă drept în cale,
Nu-l mai lasă să treacă.

,,Mă, tu ştii cine sunt eu? »
Se uită Grigore… şi odată simte cum i se scoală căciula
Singură din cap: hoop! şi cade jos…pleoţ! Ăsta semăna cu unul de
Murise…să tot fie luna…

,,Păi, eu ştiu… » încearcă el să-şi facă…ce să-şi facă »…curaj…

,,Te cunosc, dar nu ştiu de unde să te iau… »

Păi, ia-mă şi dumneata de guler…rânjeşte străinul.

Când să-l ia de guler…nimic… Ăla era moroi…
Dar mâna îi rămăsese ţeapănă în aer…
După aia i s-a făcut moale şi aşa a rămas.
Bine că nu i-a zis moroiul să-l mai ia şi de altceva
Că paraliza tot.

Continuer la lecture de Vous

Histoire sentimentale

Nichita Stănescu

Poveste sentimentală

Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des.
Eu stăteam la o margine-a orei,
tu – la cealaltă,
ca două toarte de amforă.
Numai cuvintele zburau intre noi,
înainte şi înapoi.
Vârtejul lor putea fi aproape zărit,
şi deodată,
îmi lăsam un genunchi,
iar cotul mi-infigeam în pământ,
numai ca să privesc iarba-nclinată
de caderea vreunui cuvânt,
ca pe sub laba unui leu alergând.
Cuvintele se roteau, se roteau între noi,
înainte şi înapoi,
şi cu cât te iubeam mai mult, cu atât
repetau, într-un vârtej aproape văzut,
structura materiei, de la-nceput.

*

Continuer la lecture de Histoire sentimentale

Ne me défends pas de pleurer …

Iulia Hasdeu

Ne me défends pas de pleurer …

Ne me défends pas de pleurer
si j’ai le don des larmes
pleurer, déjà c’est espérer
c’est avoir moins d’alarmes !

ne sais-tu donc pas que les pleurs
sont à l’âme brisée
ce qu’est à de mourantes fleurs
une fraîche rosée ?

c’est un dernier soulagement
du cœur qui désespere
c’est son épanouissement
quand la douleur le serre

pleurer, déjà c’est espérer
c’est avoir moins d’alarmes !
ami, laisse-moi donc pleurer
si j’ai le don des larmes !

Paris, février 1886.

 *

Continuer la lecture de Ne me défends pas de pleurer …